Iti
amintesti?
Iti amintesti zilele
noastre?
De rasul vesel si de
basme
Ce nu s-au scris si nu
s-au spus?
Iti amintesti de ce s-a
dus?
Si-ti amintesti de
poarta scolii
Pe care noi o-nconjuram
Cu pasul sprinten si
loveam
Din nepasare pomul
vechi?
Iti amintesti cum pe
urechi
Statea chipiul cel
albastru
Cazut pe ochi? Palton
cu nasturi
Si fusta mea pana la
pamant?
Si cum spuneam cu
juramant
Ca noi vom fi mereu
uniti?
Si de genunchii jupuiti,
De-ncaierari
neprevazute,
Si de cuvinte grele,
mute
Pe care le sorbeam din
vant?
Copilarie! Drag pamant
Si bucurie de-mpacare,
Te port cu mine si
te-ascund
In suflet incarcat de
soare
Si ochii, ce cuprind un
vis,
Copilarie! Ai cuprins
Setea de apa grea
si-adanca
Si albul pietrei dintr-o
stanca
Si marginea dintre
hotare.
Copilarie! Alba floare...
Pecete arsa de-adevar,
Iti multumesc! Si ma
cobor,
Si ma aplec spre ani,
Ce-n alte lumi s-au dus...Plutesc...
Si ma aplec...Le
multumesc!
Livia Grama Medilanski
|
|
Profesorul
nostru, Domnul Anton Ionescu, nu se mai afla printre noi. N-am fost
acolo, nu l-am condus pe ultimul drum. Si este mai bine asa...Pentru
ca amintirea, va ramane plina de adevar, si plina de viata, zambet,
buna voie, curaj, onestitate.
Este vestea "implinirii".
Vestea aceea care nu are sfarsit. Pasul spre lumea fara griji, "acolo,
unde nu se mai afla suspin si durere".
O lumina se stinge,
acolo unde alta se aprinde. O pacla de viata, pentru focul unei
lumanari. O clipa de adevar, care a durat 95 de ani.
Plecarea mea din
Romania a fost insotita de pareri de rau. Pe cat de mare imi era
tristetea, pe atat de mica se invartea pe banda de bagaje valiza
amintirilor mele. Acea de carton, legata cu o sfoara noduroasa. Am
asteptat pana au plecat aproape toti calatorii, ca sa nu am martorii
pasului meu greu. Adusesem cu mine, dragostea parintilor mei, credinta
in Dumnezeu si ceace invatasem la scoala. "Dreptul vrei tu sa il
studiezi? Acuma? In Romania? Iata sprancenele adunate ale tatalui mei!
A fost acesta indemnul? A fost acesta primul gand care trecea hotarele?
"Din noroc ti-ai
luat cu tine
Ce purtai ca zestre-n sine.
Tata, nu mai e saracul
Casa si-a pierdut cerdacul
Si-a ramas neningrijita.
De-as putea, doar pentru o clipa
Sa ma intorc cu gand curat,
Pe la locul unde-am stat,
Si sa-mi vad parintii vii..."
Copilaria noastra...
strada Pasului, Strada Armeneasca, strada Italiana si liceul nostru
"Spiru Haret". In vara anului 2000, am fost invitata la
"intrunirea absolventilor" si la festivitatile sustinute cu
aceasta ocazie. Atunci l-am revazut pe Domnul Profesor Anton Ionescu,
pentru ultima data.
Focuri de artificii pe
lacul Herastrau. Ma aflam in fata Dumnealui, si ma plimbam pe firul
copilariei. Radeam in suflet si plangeam in inima.
Aceasi privire vie, acelasi zambet increzator, aceasi tinuta care
incalzea varsta.
"Ochii
Dumneavoastra distinsa Doamna, imi spun ceva, dar nu stiu de unde sa-i
iau. Doamna, aceasta nu este generatia lui Livia Grama. Nu este
generatia echipei mele de aur. Pe toti i-am indragit. Multi au ajuns
departe. Dar pe Livia, o port cu mine, cu mare mandrie, pe Livia Grama...".
Mi-a tremurat glasul,
cand am indraznit sa soptesc:"Domnule Profesor, eu sunt Livia
Grama". Dumnealui nu se schimbase , eu eram alta!
Amintirile calcau pe mine. Eram eleva de liceu, care fugea de apasarea
timpului.
A doua seara,
Profesorul si eleva, dadeau interviuri la Televiziune. Mi-am purtat in
voce, adancul copilariei. Nu stiu, daca am sa vreau sa revad aceasta
secventa. Pelicula te opreste in culoarea ta umana. Eu iubesc umbra
amintirii.
Ii sunt acestui mare
pedagog datoare, pentru tot ce ne-a invatat. Pentru disciplina,
respectul, dragostea de frumos, mandria si onoarea pe care ni le-a
bagat pur si simplu in servieta, ca pe daruri de nedescris. Pentru
frumusetea drumurilor strabatute impreuna in Bucegi, la Snagov. Pentru
hohotele de ras, pentru dorinta noastra de a invinge.
Ii sunt datoare lui
Dumnezeu, pentru copilaria pe care mi-a daruit-o.
Sa-i daruim lumina.
Lumina pe care ne-a daruit-o si Dansul, noua. Cand ne vom intalni la
Bucuresti, o sa-i ducem la locul in care odihneste, flori.Cu siguranta
ne va zambi!
Livia Grama Medilanski
Back to top
|
