Bibi Ursu
Pierderea lui
Vlad ne-a afectat pe toţi cei ce l-am cunoscut şi am fost aproape la
un moment dat in timp. Aşa cum se intimplă de obicei, un astfel de
eveniment nefericit ne trimite inapoi in timp şi face ca evenimente
petrecute cu mulţi ani in urmă să se deruleze din nou in faţa
ochilor noştri. Participarea la prima mea cursă auto a fost pentru
multă vreme uitată şi acum evenimentele din acea primăvară incep din
nou să se contureze, deşi nu prea clar.
La inceputul lui
1970 (?) Vlad şi cu mine ne-am hotărat să participăm la unul din
raliurile organizate de ACR. Nu imi amintesc prea bine imprejurările
care ne-au făcut să luăm acea hotărare, deşi pentru mine a fost un
moment cu puternice efecte in viitoarea mea carieră şi viaţă. Cert
este că Vlad a decis că poate să imprumute maşina tatălui pentru o
scurtă excursie la munte, eu urmand să mă ocup de ataşarea
centurilor de siguranţă şi alte elemente necesare pentru a fi
acceptaţi la Raliul Bucureştiului numit şi "Raliul nopţii". Ca să
vedem cine o să conducă in probele de viteză din timpul raliului, am
decis să ne antrenăm undeva in zona Pipera - Tunari şi Vlad Văleanu
să ne cronometreze. Raliul s-a desfăşurat in bune condiţii şi am
reuşit să ne clasăm pe locul 2 la clasa 1100 şi pe locul 3 in
clasamentul general la incepători. Dar in acel an, ACR a hotărat să
acorde premiul revistei Autoturism echipajului cu cele mai multe
puncte intr-un clasament in care varsta medie a echipajului aducea
şi ea puncte. Aşa că acea cursă ne-a adus şi locul 1 şi cupa
revistei Autoturism. Asta a făcut ca poza noastră să apară in ziare
şi bineinţeles in revistă. Acest neaşteptat "suces" a condus la o
intamplare care a incheiat "cariera auto" a lui Vlad şi probabil
mi-a dat mie incredere pentru viitoarea mea activitate. In una din
zilele următoare cursei, jucam table la Vlad acasă când a apărut
tatăl său ţinand o mană la spate. Ne-a intrebat cum ne-am distrat in
excursia noastră la Sinaia, dacă au fost şi fete cu noi. Nu am
inceput noi bine să-i povestim ce bine ne-am distrat la Sinaia, cand
el a scos de la spate revista deschisă la pagina in care apărea poza
noastră. In momentul in care tonul s-a schimbat, ce imi aduc aminte
este că m-am lovit la cap cand am plonjat pe sub masă spre uşă, iar
Vlad se indrepta spre dormitor.
Cam aşa s-a
incheiat prima şi ultima cursă auto a lui Vlad. Care dintre noi ar
considera să lase pe altcineva să conducă maşina părinţilor intr-o
cursă auto, pe baza faptului că a fost juma de secunda mai rapid?!
Corect, onest, cu un fantastic simţ al umorului, Vlad a fost şi va
rămane in mintea noastră un bun coleg şi prieten.
13 Iunie 2010
Prietenia mea
Vlad Valeanu
Prietenia mea cu Vlad a inceput foarte devreme şi noi am devenit ca
doi fraţi cu mult inainte de aspiraţiile noastre sportive in
domeniul raliurilor.
Dar
citind acum ce a scris Bibi, mi-au năvălit deodată in minte amintiri
foarte dragi despre acea perioadă. Şi mi-am dat seama că momentele
trăite atunci impreună cu Calu', legate de sportul cu motor, răman
pentru mine printre cele mai pregnante şi emoţionante amintiri
despre prietenia noastră.
Calu' şi cu mine fusesem "muşcaţi" de aspiraţia de a lua parte la
concurs chiar cu ceva timp inainte de faza "operaţională" in care a
intrat şi Bibi. Intr-adevăr, Calu' şi cu mine am făcut, poate, mii
de kilometri pe şoselele romaneşti alergand cu maşina "in condiţii
de raliu", adică fixandu-ne programe, cu puncte de control, cu
verificarea orei la care trecem, etc. Pe vremea aceea era circulaţie
mai puţină, pericolul de a fi prins depăşind viteza legală era mai
mic (nu apăruseră radarele pe şosele), aşa că alergam ca nebunii,
cronometrandu-ne singuri, schimband rolul de pilot şi navigator,
alternativ.
In
legatură cu aceasta, imi amintesc o chestie amuzantă; ne simţeam
foarte buni, "maeştrii volanului rotund", cum ii plăcea lui Calu' să
spună. Pe scurt, intre etapele pe care ni le fixam, ne relaxam
conducand "in tandem", adică unul la volan şi cel de pe locul din
dreapta schimband vitezele, fără să comunicăm - doar pentru a ne
lăuda ce simţ al maşinii avem. Partea amuzantă este că după ce
copiii mei au invăţat să conducă bine, făceam acelaşi lucru cu ei.
La intalnirea din 2008, cand am stat cateva zile la familia Zaharia,
am comentat intamplările din tinereţe, ocazie cu care şi copiii mei
au aflat de unde provenea "joaca lui tata".
Un
model oarecum similar a fost cu antrenamentele noastre pentru "derapaje
controlate". Am inceput la Băneasa, pe platforma din faţa
Poligonului de tir Tunari (un loc foarte aglomerat azi dar care era
pustiu in vremea aceea), făcand derapaje controlate iarna, pe polei.
Am beneficiat şi de sfaturile unora mai cu experienţă, aşa că am
ajuns să facem cu adevărat derapaje controlate, in orice situatie.
Imi amintesc perfect acest lucru deoarece, indemanarea pe care am
caştigat-o atunci cu Calu’ mi-a salvat viaţa, mie şi alor mei, mulţi
ani mai tarziu, cel puţin de doua ori. Imi intraseră şi imi
rămăseseră in subconştient, antrenamentele cu Calu'.
Despre
episodul relatat de Bibi, cu cronometrajul, in care am fost
implicaţi toti trei, imi amintesc unele detalii. Era, intr-adevăr,
in vederea pregătirii pentru proba de viteză in coastă. Ce am făcut
noi ... Pe drumul care duce spre Snagov şi care incepe la Tancăbeşti,
ne-am ales vreo doi kilometri pe care sa ne antrenăm. In condiţiile
circulaţiei mai reduse de atunci, am reuşit să adunăm poate cateva
zeci de exercitii (treceri). Doi dintre noi urcam in maşină, al
treilea cronometra. Ne schimbam, permutandu-ne, şofer, pasager şi
cronometrist, ca să asigurăm toate combinaţiile posibile in trei.
Acest exerciţiu m-a eliminat pe mine de la proba in coastă.
Combinaţia Calu' cu mine in maşină (indiferent cine conducea) şi cu
Bibi cronometrist a rezultat drept cea mai proastă, deoarece eu eram
cel mai greu.
Bucuria trăită pe vremea cand ne-am angrenat impreună cu Calu' in
acele antrenamente mi-a rămas adanc intipărită in memorie. Şi iată,
mi-au revenit acum in memorie o mulţime de amănunte neaşteptate,
care dormeau de mult.
O
ultimă remarcă. Nu ştiam de episodul cu tatăl lui Calu', cand a
aflat despre rezultatul remarcabil la raliu. Părinţii lui erau (mama
lui Calu' incă este) nişte oameni cu totul deosebiţi, inclusiv ca
gentileţe. Nu pot să-mi imaginez că nu ştiau demult ceva, in vacanţe
dispăream, Calu' şi cu mine, poate şi cu Bibi, zile intregi, cu
maşina. Nu se poate să nu li se fi părut ceva suspect. Cred mai
degrabă că a intervenit, in final, grija părintească faţă de nebunii
care eram noi, cu toţii.
14
iunie 2010
Back to "in memoriam" page
